O “poveste de viaţă” trăită alături de elevii Şcolii gimnaziale din Manoleasa
Întâlnirea de la Școala Gimnazială Manoleasa
din cadrul Activității 3.4. Furnizarea educație anti-discriminare, cetățenie activă și a promovării modelelor de succes pentru copii și tineri cu risc de abandon școlar și/ sau dificultăți de învățare și psiho-comportamentale
Experiența mea educațională (Lect. univ. dr. Marius Eși[1]) a devenit mai bogată prin participarea mea în calitate de formator – expert furnizare educație antidiscriminare în cadrul proiectului ,,Copii şi tineri integrați pentru o lume mai bună” finanțat prin Apelul “Educație incluzivă pentru copii și tineri în situații de risc” implementat de Programul Dezvoltare locală, reducerea sărăciei și creșterea incluziunii romilor.
Spun că experiența mea a devenit mai bogată tocmai pentru că vreau să redau câteva dintre faptele și evenimentele care s-au derulat în cadrul unui astfel de demers educațional. Încă de la începutul întâlnirii, când copiii de clasa a IV-a, viitorii mei elevi pentru câteva ore, mi-au fost prezentați de către distinsa lor doamnă educatoare și când am simțit un flux de energie pozitivă care avea să se mențină până la sfârșitul întâlnirii.
Locul întâlnirii a fost unul profund spiritual unde tradiția românească este la ea acasă în toate formele: timp și spațiu rural, limbaj bogat de regionalisme plăcute auzului, comunicare foarte bună din partea tuturor celor implicați, o simplitate frumoasă și o înțelepciune specifică.
Încă de la începutul orei, noii mei elevi, s-au dovedit a fi adevărați detectivi educaționali. Mă fixau și mă scanau, la început cu o oarecare curiozitate, o ușoară panică (pentru că doamna lor educatoare nu mai era cu ei de câteva minute), dar în același timp, dornici de a ști și de a afla mai multe de la mine și chiar despre mine.
Le-am spus pe scurt cine sunt si le-am explicat de ce sunt eu cu ei în acel moment. Le-am vorbit calm, cu zâmbetul pe buze, iar în timpul discursului mai făceam câte o poznă, bine controlată de mine (un altfel de moment subtil de spargere a gheții), astfel încât să le atrag ușor-ușor atenția și, de ce nu, să le reduc din ușoara tensiune și îngrijorare apărute din faptul că erau în acel moment față în față cu altcineva decât doamna lor educatoare. Pe măsură ce le vorbeam, am observat cum fețele lor afișau zâmbete, ei începeau să chicotească, să râdă, să se simtă bine.
După acest prim pas, am trecut la aprofundarea fazei anterioare, la un exercițiu de cunoaștere interpersonală când le-am cerut să-și scrie numele pe o foaie de hârtie și să-l afișeze pe bancă. Apoi i-am rugat să se prezinte, să-mi spună numele, cine e prietenul sau prietena lor cea mai bună, dacă le place la școală, care e disciplina lor preferată s.a.m.d. Nu vreau să vă spun cât de dornici de comunicare au început să devină în acel moment și cât de multe au început să îmi spună despre ei, despre școală, despre bucuriile lor. De fiecare dată când vorbea cineva aveam grijă să-l recompensez printr-un zâmbet sau printr-un ,,Bravo !” plin de încurajare și veselie. Ei răspundeau aproape de fiecare dată, la fel, printr-un zâmbet sau printr-un chicot ca o confirmare că se simt bine.
Încet, încet am dus discuția spre ceea ce avea să reprezinte scopul întâlnirii noastre și anume o discuție despre ideile de discriminare și antidiscriminare. Am rămas plăcut surprins să constat că unii dintre ei încercau să îmi dea răspuns la întrebările pe care le adresam referitoare la ideea de discriminare. Am remarcat că la nivel intuitiv ei știau despre ce este vorba, aveau nevoie doar, poate, de o confirmare, de unele explicații suplimentare. Surpriza a fost cu atât mai mare dat fiind faptul că niciunul dintre acești copii nu a știut anterior despre ce tema doream eu să discut cu ei.
După vrei 5 minute de discuții, de întrebări și de răspunsuri frumoase și interesante din partea lor, le-am spus ca vreau să facem împreuna niște echipe ca să putem să ne jucăm mai bine. Le-am împărțit niște creioane colorate, carioci și foi și le-am spus că vom desena și vom scrie împreună mai târziu după ce vreau să le arăt două filmulețe animate cu și despre discriminare.
Pe tot parcursul vizionării filmulețelor am remarcat că noii mei elevi au fost foarte atenți astfel încât ulterior au făcut față cu mult succes discuției purtate. Așadar, după vizionarea filmulețelor am încercat să discutăm împreună despre ideea principală despre mesaj. Vreau să vă spun că nici bine nu apucam să formulez întrebarea că elevii mei ridicau mâna cerându-mi să-i las să răspundă, mâna ridicată fiind completată în acel moment cu rugămintea exprimată verbal ,,Spun eu!”, ,,Știu eu!”, ,,Vreau eu să răspund!” s.a.m.d. Erau nerăbdători de fiecare dată să răspundă, să comunice, să discute cu mine, să îmi explice, să îmi arate ce au înțeles.
Eram asaltat, copleșit, cucerit de personalitatea lor, de felul lor de a fi.
Intervenția mea a constat în aceea că le-am confirmat cele mai multe dintre răspunsurile pe care ei mi le-au oferit, explicându-le totodată pe înțelesul lor ce au văzut în filmulețe. Astfel, am încercat să le explic ce înseamnă discriminare de gen, sau discriminare de statut social, discriminare în viața socială sau concepte precum cele de discriminare și antidiscriminare, egalitate, respect, ajutor, toleranță, bunătate s.a.m.d.
Faza a doua a debutat apoi cu lucrul pe echipe. Astfel, i-am rugat pe elevi să încerce să deseneze împreună ceea ce înțeleg ei, ceea ce își imaginează ei prin ideea de discriminare sau cea de discriminare. Le-am recomandat, de asemenea, să încerce să își aducă aminte și imagini, fapte, cuvinte, vorbe din filmulețele văzute. Și de această dată i-am analizat cu multă discreție, le-am oferit uneori mici sfaturi, sugestii cu privire la sarcina pe care o aveau de îndeplinit. Mi-a plăcut mult să constat cum discutau împreună, cum desenau și colorau împreună, dar și cum râdeau împreună.
După expirarea timpului, fiecare echipa și și-a prezentat desenul în fața clasei. De asemenea, una dintre sarcini era ca fiecare membru din fiecare echipă sa spună un cuvânt sau o propoziție care să aibă legătura cu sarcina primită, cu ideile de discriminare și antidiscriminare. De fiecare dată când unul dintre elevi termina de vorbit, toți ceilalți îl aplaudau ca o formă de recompensare. De asemenea, la sfârșit toți au aplaudat fiecare echipă.
A treia fază a activității didactice s-a desfășurat având în centrul atenției o metodă de învățare activă, anume aceea jocului de rol. Cele trei echipe au avut drept sarcină de lucru să își imagineze o situație de discriminare/antidiscriminare și să o prezinte în manieră fizică. Un astfel de demers concretizat și în manieră ludică a reprezentat un adevărat succes pentru că celor mici le place să se joace, să-și imagineze tot felul de situații. Și de această dată, după aplauzele bine meritate și după zâmbetele și bucuria sarcinii bine îndeplinite am trecut la o ultimă etapă a activității didactice.
Faza a patra a constat în concretizarea unui moment de feedback. Astfel, elevilor li-a cerut să își amintească ce au discutat și ce au reținut în urma activității desfășurate. Și de această dată răspunsurile au fost pe măsură, elevii descurcându-se foarte bine.
Activitatea desfășurată a făcut ca timpul să se comprime, iar bucuria să rămână pe fețele tuturor. La sfârșitul acesteia, ne-am delectat cu toții cu câte o înghețată tare bună și gustoasă, despărțindu-ne prin strângeri de mână, cu un ușor regret și cu speranța unei reîntâlniri în viitor la fel de frumoase și de plăcute . Ar fi mult mai multe de spus referitor la un astfel de demers educațional, dincolo de emoțiile resimțite de către fiecare participant.
Nu pot spune decât că am întâlnit niște copii minunați plini de viață, neastâmpărați în sensul bun al cuvântului, dornici să știe, să coloreze, să comunice. Tot timpul au încercat prin comportamentul pe care îl afișau să se exprime în maniera personală, să arate ce au făcut, ceea ce știu sau ce au învățat pe parcursul activității desfășurate. Cert este faptul că educația copiilor este asemenea unei flori, o floare care se cere mereu a fi udată, stropită cu multă grijă și afecțiune, astfel încât aceasta să fie plăcută vederii ori de câte ori este privită. Să nu uităm că educația nu poate fi desăvârșită și transmisă decât prin copiii pe care îi avem mereu aproape, lângă noi, în calitate de educatori, pentru că, în fond, ei ne învață cum să râdem, să zâmbim, să ne bucurăm de orice moment din propria noastră viață.
Suceava, 11.04.2022
[1] Marius Eși este cadru didactic la Departamentul de Specialitate cu Profil Psihopedagogic al Facultății de Științe ale Educației al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, cu o experiență de peste 12 ani și predă discipline ca: Didactica specialității, Didactica domeniului si dezvoltării in didactica specialității, Practica pedagogică.